Sunday, February 19, 2017

Delta Dunării, acest colț atemporal de lume

Tot timpul când am avut ocazia să călătoresc, am optat pentru locații care știu să-și primească și să-și impresioneze turiștii: orașe încărcate de cultură, artă, istorie sau înălțimi pitorești sau nisipuri aurii cu valuri albastre. Fiecare călătorie trebuie să-mi ofere ceva unic sau inedit, experiențe noi într-o formă specifică locului. Călătoria fizică rezonează cu psihicul atunci când ești suficient de aproape, suficient de implicat încât să poți lua pulsul locului. să te transpui în acel loc ca să-i captezi vibrația, marca proprie. Locul va trezi în tine un sentiment sau o emoție unică, specifică lui care se va activa de fiecare dată când îți vei aminti de acea călătorie.

Deși auzisem din mai multe surse, de la mai mulți amici, cât de frumos e în Delta Dunării, parcă nu reușeam să-mi alung din minte acea „armată imaginară de țânțari” având o misiune, o misiune clară: de a ne strica vacanța. De obicei când planifici o călătorie ai un bagaj mare de „așteptări” la tine și oricât de frumos ar fi locul, cu greu te poate impresiona peste măsura așteptărilor tale. Acum a fost fără acel bagaj... Astfel, locul a avut ocazia să mă surprindă ... și m-a surprins ;)

Spre marea mea uimire, acest colțișor din România, unic în Europa, a reușit să-mi transmită foarte multă energie verde, energie pozitivă și să-mi lase o impresie foarte puternică. Încă de când i-am „trecut pragul” mi-am dorit să scriu ea, despre Deltă, despre acest loc pitoresc și magic, parcă rupt de lume, dar plin de viață, o sursă nesfârșită de relaxare și de liniște interioară.


Mi-am dorit să scriu despre plimbările pe canale, și pe lacuri, pe ”cărările” făcute de bărci printre frunzele de nuferi, despre nenumăratele lacuri și modul impresionant în care ghidul ni le prezenta, fără hartă, fără Google Maps și alte resurse de care omul modern e nelipsit; despre multitudinea de specii de păsări despre liniștea și așteptarea dinainte de răsărit; despre întâlnirile Dunării cu valurile mării la Sulina și Sf Gheorghe, despre căutarea cailor sălbatici prin pădurea Letea.



Pierduți în această oază, pe canale mai largi sau mai înguste, populate de pelicani, stârci și alte păsări de tot felul, pe lacuri inundate de nuferi, am simțit bătăile inimii Deltei Dunării. Acolo am simțit viața, viața veșnică a locului, acolo am simțit natura, la ea acasă, mai mult decât am simțit-o în înaltul munților sau în oricare alt loc, până acum. Noi mici, ea mare, noi „intruși”, ea, la ea acasă, cu mult înainte și mult mult după trecerea noastră, a oamenilor.

În împărăția Deltei Dunării, zilele se succed, însă timpul stă în loc.. Soarele răsare peste lacuri, păsările trăiesc fiecare zi la intensitate maximă, zilele săptămânii și weekendurile sunt irelevante, timpul în sine este irelevant. Poate doar anotimpurile. 

Am mers în Deltă fără bagajul obișnuit de așteptări, însă m-am întors cu o valiză grea, de impresii și amintiri frumoase.
Pentru om, ca și călător, este un „must see”, pentru esența umană, pentru suflet, este un „must have”. M-aș întoarce oricând.

Vă invit să-i „treceți pragul”!

No comments:

Post a Comment